S-a arătat deja că biserica romană a devenit protejată a carolingienilor încă din vremea în care suveranilor franci le-a fost acordat titlul de „patricius romanorum” iar încoronarea suveranilor franci prin ungere şi sub auspiciile bisericii, ca şi restaurarea imperiului au făcut treptat din papalitate cea mai înaltă instanţă spirituală a Occidentului. Pe de altă parte, deşi papei îi era garantată suveranitatea în teritoriile pontificale create prin donaţii carolingiene, nu era exclus amestecul suveranului – care de altfel era şi patricius şi mai târziu chiar imperator – în Roma şi în „Patrimonium Petri”. Această relaţie în fond tot de tip vasalic dintre papalitate şi puterea laică a fost reglementată în prima etapă prin jurăminte omagiale pentru ca apoi să fie instituţionalizată prin ceremonialul încoronării şi consfinţită în scris. Printre primele griji ale papilor s-a numărat întotdeauna confirmarea sau reconfirmarea de către noul suveran încoronat a donaţiilor lui Pepin cel Scund şi Carol cel Mare către biserica romană, precum şi stabilirea reglementărilor legate de alegerea papilor şi de autoritatea patriciului sau împăratului în Roma.