Deşi el susţinea doar că îşi cunoaşte ignoranţa, în argumente, el a dezvoltat nişte puncte de vedere etice distincte, sub formă de paradoxuri. Acestea includ ideile conform cărora virtutea este cunoştinţă; că nimeni nu face rău din propria voinţă, ci doar din ignoranţă; şi că este mai bine să fi greşit tu însuţi decât să repeţi greşelile altora. Aceste idei, în special ultima, care presupunea interzicerea pedepselor, erau străine culturii publice convenţionale a Atenei din acele timpuri. Socrate s-a concentrat asupra argumentelor raţionale privind sufletul şi asupra găsirii definiţiilor ideilor etice. La fel de importantă ca ideile sale a fost metoda sa de argumentare care, de obicei, presupunea şi o postură ironică asupra afirmaţiilor interlocutorilor săi, cunoscută ca ironia socratică.
Aceste puncte de vedere au influenţat profund următorele generaţii de filozofi. Elevul lui Socrate, Platon şi elevul acestuia, Aristotel, au căutat să extindă dialogurile socratice în timp ce căutau definiţii pe care Socrate nu le-a găsit niciodată care să permită admiterea elementelor iraţionale ale sufletului, pe care el le-a exclus.
Antisthenes, un prieten a lui Socrate a fondat şcoala de filozofie Cynic, care preda viaţa referindu-se la natură şi nu convenţional.