Pe baza acestor exemple concrete, chimistul suedez J.J. Berzelius propune în 1830 denumirea de izomerie pentru fenomen si de izomeri pentru substantele respective. Termenul provine de la cuvintele grecesti isos = identic si meros = parte.
Cauza pentru care substantele cu aceeasi formulã moleculara au proprietãti fizice si chimice diferite este deci structura lor diferitã, pentru fiecare combinatie individualã existând o singurã formulã de structurã.
De asemenea, în primele decenii ale secolului XIX (1811) D. F. Arago descoperã activitatea opticã la cristalele de cuart, iar J. B. Biot (1815) constatã cã activitatea opticã nu depinde neaparat de starea cristalinã, ea putând sa aparã si în solutii, în cazul unor substante organice cum ar fi: camforul, acidul tartric, etc.
În 1848, Louis Pasteur aprofundând aceste cercetãri, a reusit separarea racemicului de tartrat de sodiu si amoniu, descoperind fenomenul de enantiomerie. Era cunoscut faptul cã acidul tartric este un subprodus care rezultã în procesul de fermentare a vinului depunându-se sub forma sãrii de sodiu si amoniu. Pasteur a observat existenta a douã tipuri de cristale. Un tip de cristale era identic cu (+)tartratul de sodiu si amoniu [Na(NH )C H O ] care fusese descoperit anterior si se dovedise a roti planul luminii polarizate spre dreapta. Celalalt tip de cristale era nesuperpozabil cu primul fiind imaginea sa în oglindã. Utilizînd o penseta si folosind o lupã pentru mãrire, Pasteur separã cele douã tipuri de cristale, reusind prima separare a unui amestec racemic în enantiomeri, separare mecanicã. Ulterior Pasteur a preparat solutii de concentratii egale din fiecare tip de cristal. El a constatat cã acestea rotesc planul luminii polarizate cu acelasi unghi, dar în sensuri diferite.